Să fiu sincer, am ținut cu Croația în finală. Pe de o parte, pentru că mi-au plăcut mereu fotbaliștii din spațiul ex- iugoslav care, pe lângă fizicul lor nativ excepțional, au știut mereu și cu mingea, știind cum s-ar spune să care și pianul dar să-ți și tragă o cântare de mai mare dragul, la momentul potrivit. Pe de altă parte, pentru că nu mi-a plăcut niciodată Deschamps, nici ca jucător, iar ca antrenor suspectându-l de șansa antrenării unui lot de jucători de excepție, majoritatea dintre ei având stră-străbunici prin coloniile de unde Franța, acum câteva sute de ani, își mai completa ba una, ba alta, oferind la schimb, în cel mai bun caz, bile colorate din sticlă.

Croații au mers la acest campionat mondial la fel ca studentul român plecat vara, la Costinești, ca să agațe cele mai frumoase femei, bazându-se pe fizicul și șarmul lui cu care cucerea tot în căminele de fete din complexul studențesc. Și după ce a atras privirile pe plajă și s-a rupt în figuri prin discoteci, făcând să suspine aproape toate domnițele de pe margine, a ajuns obosit chiar în ultima seară, la cheful în care s-a ales regina balului.

Franța, ca un crai de Dorobanți hârșit prin cluburile de fițe din capitală, și-a jucat cărțile mai pragmatic. După ce a îngenunchiat și el două-trei inimi, de control, ca să nu-și piardă dexteritatea, și-a călcat la dungă costumul de gală pentru ultima seară și a puncat apoi decisiv la capitolul tupeu, chiar la final, invitând-o la ultimul dans și făcându-i capul mare chiar pe cea mai tare tipă de la bal, cu care a și plecat apoi la camera lui de hotel, pentru un pahar de șampanie și alte nebunii. Lăsându-l pe student cu buza umflată și resemnat să plece, spre cămăruța lui închiriată la un particular, ca să-și bea berea cumpărată la preț de alimentară.

Dar nu contează, mie tot Croația mi-a fost dragă. Poate și în amintirea serilor pe care și eu le-am petrecut cândva, la Costinești, în tinerețe.