0
SHARES 41

Respect, Poliția Română!

mai 13, 2018
Photo Credit: cugetliber
Photo Credit: cugetliber

 

Acum câteva zile, poștașul m-a chemat la gard pentru a-mi înmâna un plic dolofan, cu semnătura de primire la ,,adrisant”. Pentru moment, am crezut că mi-au mărit  pensia și mi-o trimit, așa, delicat, ca o surpriză pentru un contribuabil cuminte și disciplinat. Apoi, când m-am uitat la expeditor și am citit ,,Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, m-a luat scurt cu frig, de la lobul urechii drepte până la unghia degetului mare de la piciorul stâng, recent finisată. După ce am semnat cu o mână tremurândă, prin creier au pornit să-mi zburde, una peste alta, întrebări cheie.

Începând cu : ,,de ce mama dracului îi spune ,,Parchetul de pe lângă Judecătorie” și nu-i spune : ,,Parchetul Judecătoriei“ ?. S-or fi certat ?. E posibil, mi-am zis. Or mai fi Parchete și pe lângă alte instituții și nu știu eu ?. O avea legătură cu Parchetul forestier de unde-mi cumpăr lemne de iarnă ?. Sună, oricum, ciudat. E ca și când cineva, în loc de  ,,soția mea “, ar scrie ,,soția de pe lângă mine”. Și terminând cu : ,, Ce dracului or avea ăștia cu subsemnatu ?.

Taxa la cimitir am plătit-o, gălăgie n-am făcut, muzică ascult la căști, semințe nu mănânc pe stradă, pastilele pentru inimă mi le iau la timp, pe politicieni nu-i înjur decât într-un cadru cald, restrâns, familial, de înșelat n-am înșelat în viața mea decât o babă cu un nepoțel, cărora le-am vândut ceasul meu defect, în târg, la Timișoara, acum trei’jde ani, în studenție, dar s-a prescris,  legea n-am încălcat-o decât acum 25 de ani, când mă grăbeam să cumpăr stafide pentru un tort și am trecut pe roșu la semafor, de-am luat o amendă indecentă, care a făcut ca, una peste alta, stafidele să mă coste cam mult, ordinea publică n-am mai deranjat-o din copilărie, atunci când spărgeam baloanele demonstranților de 1 Mai, cu bolduri trase din crăcane de plastic, până m-a prins un milițian, m-a luat de urechi și mi-a zis ceva de morții din partea mamei, de-am crezut inițial că milițianul e rudă cu noi, înțelegând doar ceva mai târziu urarea“.

Buimăcit de întrebări, am deschis, emoționat, scrisoarea. Și, citind-o, era să pic pe spate, în față n-aveam cum, stătea nevastă-mea, numai urechi și cu ochii pe mine. Peste ce credeți că dau în plic?.

Să o iau încet, cu începutul. Acum 9 ani, rețineți vă rog, 9 ani, într-o mohorâtă zi de aprilie, în timp ce eu și soția eram plecați cu treburi  la serviciu iar băiatul nostru la școală, cineva, nu știm nici acum cine, deprimat probabil de vreme sau doritor să-și mai echilibreze bugetul personal, a trecut pe la noi într-o scurtă vizită. A forțat unul dintre geamuri și, după ce a dat o raită scurtă prin camere și, probabil, a admirat goblenurile înrămate ale soției și dezordinea ordonată de pe biroul meu, a plecat spre a deschide alte geamuri stinghere, nu înainte de a ne ușura de o sumă frumușică de bani, împrumutați de la C.A.R. Și acum încă mai cred că stimabilul a acționat ,,la pont”, cum se spune.

La întoarcerea acasă, i-am anunțat imediat pe băieții ,, de pe lângă Poliția Municipală”( ca să fiu în ton cu exprimările din domeniu). Și au venit polițiștii patriei, domne, au început cercetările cu entuziasm,  au făcut poze, au luat amprente și declarații de la noi și de la toți prietenii care ne vizitaseră, de mi-era și jenă. Au scăpat doar părinții, fiind în altă localitate. Cert este că, dacă la început simțisem  cum mi se usucă un lob de la ficat de supărare, gândindu-mă la banii dispăruți, văzându-i apoi pe băieți cum se implică, mi-a mai revenit un pic circulația hepatică. Deja îmi închipuiam cum, peste nici două-trei săptămâni, mi-l aduc legat în lanțuri la mâini și picioare pe musafirul surpriză, rămânând ca eu să-l trag de urechi sau să-i ard două peste ceafă, la alegere, iar apoi, cu un gest suveran, să le spun : ,,Dați-i drumul, că-i amărât, da’ să promită că nu mai face!”.

Și uite că au trecut de atunci 9 (nouă) ani. Între timp, alți doi vecini de-ai mei au primit și ei vizite de același gen, tot în lipsă. Pe alt vecin îl călcaseră primul, înaintea mea. Probabil, după aceasta, hoțul se uitase peste gard, la mine, și îl făcusem și eu curios. Deci am fost ,,rezolvați” patru vecini, unul lângă altul, în serie. Doar primul vecin a avut noroc, ,,oaspeții” lăcomindu-se să plece, în afară de bani și cu ceva lucruri, fiind apoi dibuiți mai repede. Noi, ceilalți, am rămas în așteptare. Până când aproape că am și uitat de poveste.

Dar iată, după 9 ani, minunea s-a produs. Am fost anunțat oficial, prin această scrisoare, de faptul că, după ani și ani de muncă asiduă, de sacrificii, de cercetări făcute, nu mă îndoiesc, cu o perseverență dusă la limita sacrificiului, după ce ploi și ninsori nemiloase au uzat până la cusături uniformele celor implicați în această problemă, s-a dispus în final ,,clasarea cauzei“, nereușindu-se identificarea autorilor. Citind acele rânduri, m-a fulgerat un sentiment crunt de vină.

Uite, băi frate, au muncit oamenii ăștia pe brânci timp de 9 ani, poate n-au putut nici dormi, poate și-au sacrificat timpul care trebuia dedicat familiei, poate studiind  dosarul meu nici n-au putut să se implice în justificatele proteste legate de mărirea salariilor scandalos de mici pe care le primesc și de vârsta de pensionare,  iar eu am stat ca boierul, fără nici o grijă, ca șoricelul în siloz, scărpinându-mă-n nas, negândindu-mă nici un moment cât suferă Poliția Română pentru mine. Deși aveam în față doar o înșiruire de articole ,,de pe lângă Codul Penal”, printre rândurile scrisorii răzbătea ecoul unui zbucium cumplit al celor care semnaseră,  regretul sincer că băniciorii furați de oamenii răi și nemiloși n-o să-i mai văd niciodată. Aș putea să jur că micuța pată dintr-un colț de foaie era doar urma lăsată de lacrima inspectorului șef.

Și pe loc m-au năpădit o groază de regrete, gândindu-mă cât de rău gândisem, ca un nemernic, de-a lungul vremurilor, despre acești oameni deosebiți. Mi-au venit brusc în minte momentele când descărcam lemnele pentru iarnă, pe stradă, în fața porții și apărea imediat, ca din pământ, un echipaj de poliție care să-mi dea amendă pentru că deranjam nepermis carosabilul turnat din fonduri europene. Iar eu, cu un tupeu regretabil, le săream la glandă: ,,Păi da, când m-au călcat hoții, n-ați apărut !. Acum, hai repede, urgent, că-i veniră lemnele, pe el, să-l ardem !“.

Ei, jenați la modul extrem, plecau ochii în pământ și-mi scriau, bântuiți de rușine, în continuare, un avertisment. Ce drept aveam eu să le vorbesc astfel acelor oameni, care nu-și făceau decât datoria, respectând jurământul profesional referitor la avertismente ?.

N-am să mi-o iert niciodată!. Cum am fost în stare, dintr-un orgoliu monstruos, să le contest pregătirea profesională, când un număr emoționant dintre polițiștii mehedințeni au terminat Facultatea de Drept din Băile Herculane?. Gurile rele spun că acolo examenele se dau între două trenuri, iar de picat nu poți să pici decât pe scări.

Invidie infamă, domnilor, doar atât pot să spun. Complexitatea examenelor mi-a fost povestită chiar de un polițist proaspăt absolvent la cruda vârstă de aproape 40 de ani care, auzindu-mă că am terminat și eu Mecanica, la Timișoara, acum trei’ jde ani, m-a privit compătimitor, ca și când aș fi făcut cursurile la o autobază și aș fi dat examenele cu șeful de coloană. Dar și eu, ca toți oamenii păcătoși, târziu descoperim adevăratele valori.

Așa că sunt hotărât să demarez pe internet o petiție cu propunerea ca salariile polițiștilor să fie triplate, iar vârsta de pensionare să fie undeva pe la 40 de ani, cu încadrarea vechimii în grupa I de muncă. Că m-am săturat să-i tot aud pe mineri și metalurgiști văitându-se că muncesc în condiții grele. Mersi, primii stau la umbră, sub pământ, ca boierii, iar ăilalți stau la căldurică, tot ca boierii. Păi se poate ?.

Adică, vă dați seama, dacă un polițist muncește pe două cazuri ca ale mele, îi trec, domnule, 18 ani din viață alergând bezmetic după niște hoți. Predispus oricând la o entorsă, la un cârcel, expuși nemilos la parșivele viroze respiratorii care te pândesc la orice colț de stradă.  Ca să nu mai amintim de depresiile ulterioare, în cazul că nu-i prind pe făptași, cum a fost la mine. Nu-i de glumit cu așa ceva. Nu avem dreptul. Un minim dram de conștiință nu ne lasă.

Târziu realizăm faptul că, în timp ce noi stăm ca belferii la meci sau privim cu un nod în gât, strangulați de emoție, vreun serial turcesc, alții trudesc într-un anonimat nedrept, veghindu-ne, poate cu prețul unui ulcer dat de câte-o shaormă expirată, servită-n grabă, în goana după dreptate. Soarta nu e dreaptă, domnilor. Iar pentru unii, vorba lui bunică-meu, viața-i ca o scară de găini: scurtă și plină de căcat.

Vorbele astea-mi răsar pe creier în momentul când mă gândesc la unele categorii profesionale care se rup cu munca, pe un salariu penibil și apoi mai sunt și obligați să iasă la pensie nedrept de repede. Societatea civilă ar trebui să ia atitudine și să-și întoarcă fața, cu compasiune și recunoștință, către polițistul român. Dar n-o va face, că românu’ e invidios și degrabă cârcotaș tocmai față de valorile neamului.

Așa că nu m-aștept la minuni. Dar eu, promit, mă voi schimba. Din respect pentru munca asta de 9 ani a polițistului român pentru a-mi aduce, în sfârșit, liniștea pierdută în atâta așteptare și incertitudine, îl voi privi de acum înainte, atunci când îl voi întâlni, cu o admirație crâncenă, recitând timid în gând, în cinstea lui, versurile lui Nichita Stănescu : ,, Ce bine că ești, ce mirare că sunt…“.  

Ai ceva de spus?

Articole recomandate

Eugeniu Barău - Vama I

Idiocrația analfabetismului funcțional a ultimei lovituri de stat

pe data de iunie 11, 2018

Motivarea Curții Constituționale are 133 de pagini și pare scrisă de Tudorel. Este plină de sofisme care ascund Adevărul, sunt minciuni ascunse în cuvinte și multe cuvinte fără sens! Constituția României are 26 de pagini. Cum să scrii o motivare de 133 de pagini referitoare la un singur articol din Constituție despre un așa zis conflict de natură constituțională?



“Sheol” by Artist Rod Brown

Am transformat paginile Constituției în cornete de vândut semințe pentru a Ostoi Foamea Abisală de arginți a Lighioanelor

pe data de aprilie 30, 2018

Multe dintre corporațiile de la noi își obligă angajații să muncească 10-12 ore/zi pentru un salariu fix. Alte companii forțează lucrătorii să muncească 10-13 ore/zi, cca 300 de ore/lună. Acesta reprezintă un număr de ore aproape dublu față de reglementările legale. Românii sunt plătiți cu salariul minim pe economie, iar cu orele suplimentare poate că ajung să primească suma de 1.500 lei/lună. Asta pentru un total de 300 de ore lucrate/lună. O mizerie de salariu!



http://communityaid.ro

Astăzi văd o urmă de lumină pentru copiii sirieni

pe data de aprilie 14, 2018

În urmă cu aproape 5 ani de zile plecam în Siria împreună cu Mihai Ventoniuc, colegul meu de la Community Aid România, și Adina Mutar de la ziarul „National”. Am plecat cu gândul să facem ce trebuie pentru copiii sirieni. Așa că ne-am mobilizat pentru o cauză în care credem: ajută-i pe cei care au nevoie oriunde s-ar afla.