0
SHARES 65

Despre binele de a doua instanță

februarie 13, 2018
https://www.gettyimages.com
https://www.gettyimages.com

 

Răul este o plăcere dintre cele mai profunde. Luptând cu răul, ne ascuţim creativitatea.”, Leto II Atreides, Împăratul Zeu al Dunei

Să începem cu un exercițiu de imaginație: un perete; nu orice perete, ci unul al unei celule dintr-o închisoare; întunecat, murdar, poate umed. Elementul care captează atenția la acest perete sunt dârele albe de pastă de dinți care se întind pe el și îl acaparează precum o pânză de păianjen. Ele formează cuvintele “Șapte vieți pentru țara mea. Trăiască Majestatea Sa, Împăratul!”. Lângă perete, atârnat de tavan, se află cadavrul lui Otoya Yamaguchi, un tânăr de 17 ani a cărui decizie finală a fost să-și pună capăt zilelor.

Am început cu această imagine, însă ea nu reprezintă nici începutul, nici sfârșitul poveștii pe care vreau să o folosesc ca suport de lansare pentru ideea centrală a textului. Însă aceste părți sunt foarte importante pentru a înțelege pe deplin imaginea descrisă mai sus, așa că vă invit ca în rândurile următoare să urmăriți întregirea poveștii și să descoperiți paralele subtile (și nu tocmai) cu realitatea pe care o trăim fiecare dintre noi zi de zi.

Este toamna anului 1960 și Japonia se pregătește pentru alegeri parlamentare. Inejiro Asanuma este liderul Partidului Socialist, poziție pe care a dobândit-o în luna martie a aceluiași an. Fiind un lider carismatic și foarte popular, și militând pentru doctrina care se afla într-o expansiune în această perioadă la nivel global, comunismul, Inejiro știe că acesta este momentul lui. Dacă reușește să obțină un scor care să-i permită să controleze Legislativul Japoniei, poate mai apoi să transforme țara după modelul Chinei lui Mao. Va putea influența cursul națiunii pentru decenii, secole chiar. Mai este o lună  până la vot și ce se află acum în fața lui este o dezbatere publică.

În seara de 12 octombrie, Asanuma urcă încrezător pe scena Hibiya Hall din Tokyo. Știe că urmează să vorbească în fața miilor de oameni prezenți și a zecilor de milioane de japonezi care îl urmăresc în fața televizoarelor. Începe hotărât și își expune argumentele cu pasiune. Din acest loc este precum un dirijor, conducând mulțimea prin idei și emoții după bunul plac. Cu greutate și prea târziu observă silueta din stânga lui care se mișcă cu rapiditate. Pentru o fracțiune de secundă vede luciul săbii scurte tradiționale pe care tânărul care gonește spre el o ține ferm în mână. Apoi cade … simte o mulțime de oameni îmbulzindu-se în jurul lui, alunecă în inconștientă și moare la scurt timp. Tânărul de 17 ani, Otoya Yamaguchi, un extremist de dreapta, este arestat pe loc și din acest moment știm care este soarta lui. Personajele noastre își întâlnesc finalul, însă povestea nu.

https://www.pinterest.co.uk/pin/296674694177555626/
https://www.pinterest.co.uk/pin/296674694177555626/

La 20 noiembrie 1960 Japonia își alege Legislativul. Partidul Liberal Democrat câștigă 58% din votul popular și 64% din locurile parlamentare. Japonia se îndepărtează fără cale de întoarcere de la viziunea imaginată de Asanuma, și devine în următoarele decenii o țară pacifistă a inovației și tehnologiei, a doua putere economică pe plan mondial după Statele Unite.

Sigur, protagoniștii noștri nu au reușit să vadă consecințele acțiunilor lor, însă noi le-am văzut. Și, mai mult decât a le vedea, avem datoria de a le înțelege și a învăța din ele. De aceea, în a doua jumătate a textului vom încerca să găsim răspuns la unele întrebări care probabil plutesc în mintea cititorului acum, întrebări precum:

Cum poți, într-o asemenea poveste să evaluezi ce e bine și ce e rău?

Este justificată crima lui Otoya?

Merită să faci sacrificiul suprem pentru ideile și convingerile tale?

Care erau consecințele pe termen lung dacă acțiunile se desfășurau altfel?

Cum seamănă această poveste cu timpurile contemporane?

Ce putem face, ca cetățeni, pentru a nu ajunge în situația de mai sus?

Răspunsul pe care textul îl oferă acestor întrebări este departe de a fi unul care mulțumește publicul general. Nici nu ar trebui să facă asta. Este nici mai mult, nici mai puțin decât concluzia, izvorâtă din educație și experiență, a rațiunii mele.

Cum poți, într-o asemenea poveste să evaluezi ce e bine și ce e rău?

În lumea noastră întâlnești rar alb și negru, bine și rău, urât și frumos. Suntem educați (uneori pe bună dreptate) să evităm extremele și să vedem ”griul” situaților. Mai mult, apare întrebarea ”binele cui?” sau ”răul cui?”. Ajungem să vorbim despre perspective subiective, despre concepte abstracte și despre sisteme care sunt greu de definit și evaluat. Paradoxal, fiecare dintre noi și toți împreună suntem capabili să facem evaluări de bine și de rău: a fi educat este un lucru bun, a oferi ajutor unei persoane care are nevoie este un lucru bun; a fura este un lucru rău, a nu-ți respecta părinții este un lucru rău etc. Sistemul nostru de valori judecă instant și din reflex situațiile care sunt simple, clare, și le clasifică în bine și rău. Există însă momente în care nu putem să dăm un răspuns la fel de clar, în care busola valorilor noastre o ia razna.

Putem asocia cu conceptul de “bine” următoarele caracteristici: corectitudine, puritate, transparență, adevăr, necesitatea de a respecta regulile etc… cu alte cuvinte “binele” este fatal de previzibil. “Răul” în schimb se identifică cu opusul “binelui”, adică opusul tuturor acelor valori, disponibil să folosească orice modalitate ca să își îndeplinească scopul și interesul propriu. Atunci când cele două se află una lângă alta în stare pură întotdeauna Răul va corupe Binele, îl va păta, îl va înfrânge, îl va ucide. Sunt convins că puteți identifica în jurul vostru cel puțin câteva situații în care scopurile bune, metodele bune și abordările “corecte” au fost înfrânte de acțiuni neconvenționale, rele. Atunci când cineva profita de buna credință a partenerului de afaceri ca să-l fure, sau când un politician face promisiuni mincinoase unui electorat care îl crede cu buna credință, de exemplu.

Și atunci ce putem face pentru a putea proteja “binele”? Creăm o zonă tampon de protecție între bine și rău, una care înțelege Răul, cunoaște armele lui și nu se teme să le folosească, însă diferența cea mai importantă o reprezintă scopul pentru care sunt ele folosite. Pentru că acesta este unul dezirabil, unul bun. Așa se definește “Binele e a doua instanta” – ca o forță care poate folosi și va folosi toate instrumentele Răului cu scopul de a proteja Binele.

Să utilizăm, deci, acest concept pentru a analiza povestea celor doi: Otoya Yamaguchi și Inejiro Asanuma. Primul este un tânăr extremist de dreapta care a fost dispus să comită o crima într-un loc public, fiind convins că are dreptate. A fost dispus să scoată o sabie scurtă cu care să înjunghie un bărbat care nu-i greșise probabil cu nimic, în afară de faptul că se afla la spectrul opus al credințelor lui. Cei dintre voi care se gândesc că Otoya Yamaguchi este un criminal sunt îndreptățiți să creadă asta.

Al doilea este un lider politic socialist care milita pentru impunerea comunismului în Japonia. Doctrina care încalcă drepturi și libertăți fundamentale, un sistem autoritar guvernat prin dictatura sau oligarhie, a cărui efecte nocive le putem încă observa în Europa de Est, Rusia, China etc. și care a adus în suferință sute de milioane de oameni. Veți gândi probabil că putem face aceasta analiza abia acum, după câteva decenii în care am avut ocazia să observam la scara largă efectele comunismului, dar ca atunci, în 1960, nu se putea evalua impactul acestuia și, deci, crima comisă de Otoya nu poate avea nicio justificare. Nu este adevărat. Societatea de atunci avea pe masă toate premisele pentru a observa și anticipa efectele comunismului, plecând încă de la modul în care s-a instalat acest regim în cea mai mare parte a lumii: Revoluția Bolșevică, China vs Taiwan, impunerea sovietică în Europa de Est etc. Comunismul a ajuns sa aibă “succes” în societăți care erau amorțite civic și secătuite de eforturile războiului după Primul și cel de-al Doilea Război Mondial.

În concluzie, în contextul alegerilor parlamentare din Japonia anului 1960, asasinarea liderului Partidului Socialist a reprezentat un duș rece de trezire a societății, ea ieșind din amorțire și alegând să meargă pe calea democrației liberale. Putem argumenta că gestul extrem al unui criminal a salvat de la o suferință potențială câteva zeci de milioane de oameni, deci este un exemplu viu al Binelui de a doua instanță. Astfel, crima lui este justificată, Otoya acționând cu instrumente ale Răului pentru un scop Bun: împiedicarea instalării regimului comunist în Japonia. Ne dăm seama că Otoya a înțeles acest scop din ultimul său mesaj, scris cu pastă de dinți, pe peretele celulei sale.

Merită să faci sacrificiul suprem pentru ideile și convingerile tale?

V.Icleanu

Ai ceva de spus?