0
SHARES 10

– “The girl with short hair. Very well, indeed …”

noiembrie 2, 2017
https://www.instagram.com/luisasurdu/
https://www.instagram.com/luisasurdu/

 

Azi e una din zilele alea leneșe, am simțit de cum m-am trezit. Peisajul îmi este deja familiar. Maică-mea a plâns la telefon când i-am spus că facultatea asta, la aproape 6 ore cu mașina și 3 cu avionul se simte ca acasă. Un alt acasă, pe care ea nu vrea să îl accepte. Câteva discuţii şi oamenii potriviţi. De atât am avut nevoie ca să fiu aici.

Într-o vineri de noiembrie, în cafeneaua plină de lângă liceul meu din Severin, la fel de obosită și friguroasă ca toate zilele din Marea Britanie, acum fix doi ani și câteva zile, am hotărât că voi studia drepturile omului în străinătate. De fapt, am vrut să studiez în străinătate de când am învățat să vorbesc ceva mai bine în engleză, prin clasa a șaptea. După aceea mi-am pus visurile obscure în sertar și am continuat a trăi, cu școală, scris și multe seriale, cum fac toți adolescenții care se respectă, pănă în clasa a 11-a.

Au urmat apoi multe activități de voluntariat, 6 luni de pregătire pentru IELTs, scrisori de recomandare, certificate, dosare și schimburi de e-mail-uri, apoi bacul, după nopți plânse și atacuri de panică de-a dreptul idioate. Trebuia să mă apuc de învățat mai devreme, să fiu mai atentă, mai organizată, să pierd mai puțin timp. Totuși, a fost ușor. Iar schimburi de e-mail-uri, certificate traduse, diplome legalizate, contracte semnate prin pauzele de la job, grupuri de chat cu românii, drumuri la poștă, telefoane la Student Finance.

Pe 29 septembrie a fost cu happy end. Bilet de avion spre Lutton, două zile într-un orășel singur și urât, apoi Colchester. University of Essex. Sherlock, serialul, trebuia filmat aici. Colchester, cu străduțe strâmpte, cu charity shop-uri și magazine scumpe, cu dealuri și castel, cu cea mai secetoasă vreme din UK. Colchester, unul dintre cele mai vechi orașe, la o distanță de 4 lire și 60 de minute de mare.

Nu mai vorbisem în engleză de vreo 8 luni. Lifturile erau blocate. 16 etaje, 256 de oameni care încercau să urce bagaje voluminoase. Am crescut la țară, așa că văru-miu râdea răutăcios:

– “Ai copaci, multă iarbă, ești la mama dracului, în mijlocul câmpului, orașul e departe. Îți dau două săptămâni. Îți plătesc și biletul spre casă dacă vrei, să nu fiu rău. Dacă o suni azi pe mă-ta plângi direct”.

Am oftat, mi-am cărat lucrurile în cameră, mi-am trimis mesaje disperate cu românii din anul întâi. Era deja ora 3 și nu știam nici măcar de unde să cumpăr mâncare. De-acolo, lucrurile au venit treptat.

Market la 20 de minute distanță, bibliotecă uriașă, în care vrei să te pierzi, colegi de “flat” mișto, internet rapid, parc, lacuri, spații pentru picnic, restaurante vegane, piață în fiecare joi, evenimente, societăți, cursuri, săli de conferință, cinema, petreceri pentru ceea ce românii numesc “fresheri”. Apoi “flat party-uri” nebune, mult alcool cumpărat cu pașaportul verificat, OAMENI DIN 138 DE ȚĂRI. Voluntariat, conferințe pe domenii, NINo, cont în bancă, schimbat și tăiat de cursuri, Career’s Center.

https://www.instagram.com/luisasurdu/
https://www.instagram.com/luisasurdu/

Locul meu este aici. Știu, atunci când mănănc brânză întinsă pe pâine cu ketchup între cursuri, când gătesc ciuperci la cuptor, când citesc Maya Angelou și ascult jazz lângă fereastră, cu luminile orașului hăt departe, văzute de la etajul 8. Nu puteam să aleg altfel, îmi spun când lăcrimez ca ultimul idiot în timpul prezentărilor Power Point pe Drepturile Omului. Nu trebuia să fiu în altă parte, știu sigur, când mă întorc cu 4 cărți, fiecare de peste 400 de pagini după ultimul curs la care am răspuns corect.

– “The girl with short hair. Very well, indeed. Try reading this one too. Check with your tutor.”

Serios acum, merită să studiezi în străinătate, chiar dacă: ai nevoie urgentă de job și trăiești cu două căni de cafea pe zi, ai teme și primești note la fiecare seminar, ai de citit mii de pagini și de făcut multe eseuri de 5-6 mii de cuvinte, trebuie să cauți cazuri în baza de date și să scrii până te dor degetele.

Facultatea îşi propune să susţină moral studenţii şi să facă lucrurile mai uşoare. Astfel, dacă ai nevoie de ajutor îți programezi întâlnire cu tutorele. Dacă ai nevoie de terapie, pentru că e prea mult, prea repede, pentru că te iau dracii, faci ședințe gratis. Dacă nu ești în stare să plătești chiria lucrează cu tine, îți fac un CV la care te uiți și plângi de invidie. Dacă vrei să participi la conferințe cu cercetători de top, trebuie să îți treci numele pe formular. Primești cina gratis (numai uneori), cu studenții din toți anii, împărtășești experiențe. Profesorii te angajază uneori să faci research. Internship-uri, voluntariat, Amnesty International, societăți de filme ori Aspiring Solicitors, dezbateri dupa modelul United Nations, cursuri de engleză pentru refugiați și imigranți, totul înregistrat în baza de date și gata de pus pe CV.

Totuşi, dacă vrei să bei ceva găsești alcool scump, iar bilete pentru petreceri au preţuri destul de mari. De banii cheltuiți până acum aș fi acoperit două ediţii la Rock the City. Da, plătești vreo 8 lei să îți lași hainele la garderobă. Da, faci o oră și jumătate pe jos ca să cumperi bere la jumătate de preț. Da, nu îți vine să dai 168 de lire pe abonamentul de autobuz, deși e chiar puțin, comparativ cu drumurile tale până în oraș.

Acum am nevoie de job. Oricum, oportunităţile de voluntariat şi munca pro bono în domeniu sună mai atrăgător în 90% din timp. Scriu articole în disperare ca să acumulez experienţă. Candidez pentru poziții de conducere în societăți. Mă trezesc la 6, după 3 ore de somn, să citesc un sfert din materialul pentru cursuri, cu google translate deschis pe telefon – dicționarele online ale bibliotecii fură prea mult timp ca să poată fi considerate eficiente. Am scris peste 60 de pagini într-o săptămână și nu sunt cu nimic la zi.

Apoi vin zilele alea, în care ieși cu oameni din toată lumea. În care plângi cu paharul de vin în mână, pentru că ți-e prea bine sau prea rău. Râzi cu oameni pe care n-ai să-i mai vezi niciodată, cu oameni pe care o să îi uiți. Discuți despre Macron și Hitler la 3 dimineața, în bucătărie, cu o cană de cafea în mână. Uneori ești dezamăgit de tine și de univers, dar te trezești și e în sfârșit soare. Respiri. O iei de la capăt. Până la urmă facultatea e la fel pentru toată lumea, în Londra, Colchester, Timișoara, Viena ori Cluj.

O sun pe maică-mea, ca să o întreb cum știu că s-au fiert ouăle, dacă ciupercile la cuptor au nevoie de ceapă sau dacă oamenii supraponderali plătesc mai mult pe biletele de avion, pentru că am mâncat chipsuri 4 zile la rând. Fiecare dimineață miroase a cald și Crăciun, a promisiuni și cafea instant, a cărți vechi și camere aerisite. Aici sunt tot acasă, un acasă departe, în care fiecare scenariu implică responsabilitate şi decizii luate pe cont propriu.

În articole viitoare, colegii mei de apartament, niște oameni drăguți din aproape toată Europa cărora nu le-am reținut încă numele, o să vorbească despre experiența lor. Apoi voi scrie articole tematice și voi răspunde la întrebări. Despre aplicații, prețuri şi cum să faci economii, despre ce trebuie cumpărat de acasă și despre structura studiilor. Ușor dezorganizat, dar eficient.

Ai ceva de spus?

Articole recomandate

https://www.instagram.com/bianca.cgb/

Go for it! Viața e prea scurtă să trăiești cu regrete

pe data de aprilie 3, 2018

Să faci o schimbare majoră în viața ta este înfricoșător. Ai nevoie de curaj, hotărâre și încredere. Dar știi ce e chiar și mai înfricoșător? Să traiești cu veșnicul regret. De câte ori nu te-ai întrebat cum ar fi fost dacă era așa cum ai fi vrut să fie? Visăm adesea cu ochii deschiși și ne imaginăm cum ar arăta viața noastră dacă …



https://www.instagram.com/bianca.cgb/

A fi sau a nu fi partizan al Facultății de Litere?

pe data de martie 12, 2018

În mod normal, acceptam cu inima deschisă sfaturile și criticile pe care le consideram constructive, însă de la o vreme toată această respingere involuntară a Facultății de Litere îmi părea un complot tacit. De ce sunt oamenii reticenți când vine vorba de acest domeniu academic? Din varii motive, dintre care cel mai frecvent este reprezentat de faptul că singura opțiune valabilă pe care o ai după absolvire este să devii profesor, ceea ce este complet fals.
“- Ce, vrei să te faci profesoară?”



https://stirileprotv.ro

De unde atâtea resentimente pentru noua generație?

pe data de martie 5, 2018

“- Pe vremea mea, nu era așa. Nu te plimbai unde și când voiai. Acum, una-două, te urci în tren. Te urci în tren și pleci, azi ești aici, mâine acolo. Studenții ăștia, toată ziua vin acasă. Dacă vor acasă, de ce nu stau acasă? Nu mai știu nici ei ce să facă. De! Dacă au prea mult timp liber …”