0
SHARES 10

– “The girl with short hair. Very well, indeed …”

noiembrie 2, 2017
https://www.instagram.com/luisasurdu/
https://www.instagram.com/luisasurdu/

 

Azi e una din zilele alea leneșe, am simțit de cum m-am trezit. Peisajul îmi este deja familiar. Maică-mea a plâns la telefon când i-am spus că facultatea asta, la aproape 6 ore cu mașina și 3 cu avionul se simte ca acasă. Un alt acasă, pe care ea nu vrea să îl accepte. Câteva discuţii şi oamenii potriviţi. De atât am avut nevoie ca să fiu aici.

Într-o vineri de noiembrie, în cafeneaua plină de lângă liceul meu din Severin, la fel de obosită și friguroasă ca toate zilele din Marea Britanie, acum fix doi ani și câteva zile, am hotărât că voi studia drepturile omului în străinătate. De fapt, am vrut să studiez în străinătate de când am învățat să vorbesc ceva mai bine în engleză, prin clasa a șaptea. După aceea mi-am pus visurile obscure în sertar și am continuat a trăi, cu școală, scris și multe seriale, cum fac toți adolescenții care se respectă, pănă în clasa a 11-a.

Au urmat apoi multe activități de voluntariat, 6 luni de pregătire pentru IELTs, scrisori de recomandare, certificate, dosare și schimburi de e-mail-uri, apoi bacul, după nopți plânse și atacuri de panică de-a dreptul idioate. Trebuia să mă apuc de învățat mai devreme, să fiu mai atentă, mai organizată, să pierd mai puțin timp. Totuși, a fost ușor. Iar schimburi de e-mail-uri, certificate traduse, diplome legalizate, contracte semnate prin pauzele de la job, grupuri de chat cu românii, drumuri la poștă, telefoane la Student Finance.

Pe 29 septembrie a fost cu happy end. Bilet de avion spre Lutton, două zile într-un orășel singur și urât, apoi Colchester. University of Essex. Sherlock, serialul, trebuia filmat aici. Colchester, cu străduțe strâmpte, cu charity shop-uri și magazine scumpe, cu dealuri și castel, cu cea mai secetoasă vreme din UK. Colchester, unul dintre cele mai vechi orașe, la o distanță de 4 lire și 60 de minute de mare.

Nu mai vorbisem în engleză de vreo 8 luni. Lifturile erau blocate. 16 etaje, 256 de oameni care încercau să urce bagaje voluminoase. Am crescut la țară, așa că văru-miu râdea răutăcios:

– “Ai copaci, multă iarbă, ești la mama dracului, în mijlocul câmpului, orașul e departe. Îți dau două săptămâni. Îți plătesc și biletul spre casă dacă vrei, să nu fiu rău. Dacă o suni azi pe mă-ta plângi direct”.

Am oftat, mi-am cărat lucrurile în cameră, mi-am trimis mesaje disperate cu românii din anul întâi. Era deja ora 3 și nu știam nici măcar de unde să cumpăr mâncare. De-acolo, lucrurile au venit treptat.

Market la 20 de minute distanță, bibliotecă uriașă, în care vrei să te pierzi, colegi de “flat” mișto, internet rapid, parc, lacuri, spații pentru picnic, restaurante vegane, piață în fiecare joi, evenimente, societăți, cursuri, săli de conferință, cinema, petreceri pentru ceea ce românii numesc “fresheri”. Apoi “flat party-uri” nebune, mult alcool cumpărat cu pașaportul verificat, OAMENI DIN 138 DE ȚĂRI. Voluntariat, conferințe pe domenii, NINo, cont în bancă, schimbat și tăiat de cursuri, Career’s Center.

https://www.instagram.com/luisasurdu/
https://www.instagram.com/luisasurdu/

Locul meu este aici. Știu, atunci când mănănc brânză întinsă pe pâine cu ketchup între cursuri, când gătesc ciuperci la cuptor, când citesc Maya Angelou și ascult jazz lângă fereastră, cu luminile orașului hăt departe, văzute de la etajul 8. Nu puteam să aleg altfel, îmi spun când lăcrimez ca ultimul idiot în timpul prezentărilor Power Point pe Drepturile Omului. Nu trebuia să fiu în altă parte, știu sigur, când mă întorc cu 4 cărți, fiecare de peste 400 de pagini după ultimul curs la care am răspuns corect.

– “The girl with short hair. Very well, indeed. Try reading this one too. Check with your tutor.”

Serios acum, merită să studiezi în străinătate, chiar dacă: ai nevoie urgentă de job și trăiești cu două căni de cafea pe zi, ai teme și primești note la fiecare seminar, ai de citit mii de pagini și de făcut multe eseuri de 5-6 mii de cuvinte, trebuie să cauți cazuri în baza de date și să scrii până te dor degetele.

Facultatea îşi propune să susţină moral studenţii şi să facă lucrurile mai uşoare. Astfel, dacă ai nevoie de ajutor îți programezi întâlnire cu tutorele. Dacă ai nevoie de terapie, pentru că e prea mult, prea repede, pentru că te iau dracii, faci ședințe gratis. Dacă nu ești în stare să plătești chiria lucrează cu tine, îți fac un CV la care te uiți și plângi de invidie. Dacă vrei să participi la conferințe cu cercetători de top, trebuie să îți treci numele pe formular. Primești cina gratis (numai uneori), cu studenții din toți anii, împărtășești experiențe. Profesorii te angajază uneori să faci research. Internship-uri, voluntariat, Amnesty International, societăți de filme ori Aspiring Solicitors, dezbateri dupa modelul United Nations, cursuri de engleză pentru refugiați și imigranți, totul înregistrat în baza de date și gata de pus pe CV.

Totuşi, dacă vrei să bei ceva găsești alcool scump, iar bilete pentru petreceri au preţuri destul de mari. De banii cheltuiți până acum aș fi acoperit două ediţii la Rock the City. Da, plătești vreo 8 lei să îți lași hainele la garderobă. Da, faci o oră și jumătate pe jos ca să cumperi bere la jumătate de preț. Da, nu îți vine să dai 168 de lire pe abonamentul de autobuz, deși e chiar puțin, comparativ cu drumurile tale până în oraș.

Acum am nevoie de job. Oricum, oportunităţile de voluntariat şi munca pro bono în domeniu sună mai atrăgător în 90% din timp. Scriu articole în disperare ca să acumulez experienţă. Candidez pentru poziții de conducere în societăți. Mă trezesc la 6, după 3 ore de somn, să citesc un sfert din materialul pentru cursuri, cu google translate deschis pe telefon – dicționarele online ale bibliotecii fură prea mult timp ca să poată fi considerate eficiente. Am scris peste 60 de pagini într-o săptămână și nu sunt cu nimic la zi.

Apoi vin zilele alea, în care ieși cu oameni din toată lumea. În care plângi cu paharul de vin în mână, pentru că ți-e prea bine sau prea rău. Râzi cu oameni pe care n-ai să-i mai vezi niciodată, cu oameni pe care o să îi uiți. Discuți despre Macron și Hitler la 3 dimineața, în bucătărie, cu o cană de cafea în mână. Uneori ești dezamăgit de tine și de univers, dar te trezești și e în sfârșit soare. Respiri. O iei de la capăt. Până la urmă facultatea e la fel pentru toată lumea, în Londra, Colchester, Timișoara, Viena ori Cluj.

O sun pe maică-mea, ca să o întreb cum știu că s-au fiert ouăle, dacă ciupercile la cuptor au nevoie de ceapă sau dacă oamenii supraponderali plătesc mai mult pe biletele de avion, pentru că am mâncat chipsuri 4 zile la rând. Fiecare dimineață miroase a cald și Crăciun, a promisiuni și cafea instant, a cărți vechi și camere aerisite. Aici sunt tot acasă, un acasă departe, în care fiecare scenariu implică responsabilitate şi decizii luate pe cont propriu.

În articole viitoare, colegii mei de apartament, niște oameni drăguți din aproape toată Europa cărora nu le-am reținut încă numele, o să vorbească despre experiența lor. Apoi voi scrie articole tematice și voi răspunde la întrebări. Despre aplicații, prețuri şi cum să faci economii, despre ce trebuie cumpărat de acasă și despre structura studiilor. Ușor dezorganizat, dar eficient.

Ai ceva de spus?

Articole recomandate

https://www.pinterest.com

S(tr)esiune? Doar de tine depinde

pe data de februarie 15, 2018

Ei bine, dragilor viitori studenți, nu, Sesiunea nu înseamnă doar lipsă de energie, nervi întinși la maximum, durere de cap și cafea 24/7, doar stres și tensiune, nopți nedormite și dispariția vieții sociale. Nu trebuie să se transforme într-un coșmar și să devină totul atât de dramatic, nu este necesar să vă puneți viața pe pauză. Credeți-mă, nu pălăvrăgesc, există viață înainte, în timpul, dar și după Sesiune. Spun acestea în calitate de proaspătă studentă “scăpată” cu ovații din “ghearele” “fiarei”.



https://www.instagram.com/melissa.bosoanca/

Nimic nu e „scârbos” sau dărăpănat în campusurile din Cluj

pe data de februarie 1, 2018

Nu aș fi crezut niciodată că statul în cămin poate fi atât de fain. Să ai mereu oameni alături de tine, să faci totul lângă ei, să ai cu cine vorbi în fiecare moment, cui să îi spui noapte bună înainte să închizi ochii, păreau niște chestii stranii pentru mine. Cu toate acestea, pot spune că atunci când merg acasă și sunt singură în camera mea, mi se pare destul de ciudat, parcă lipsește ceva, lipsesc cele 4 fete, care sunt ca niște surori pentru mine acum.



https://www.instagram.com/melissa.bosoanca/?hl=en

Mă cuprinde o melancolie desăvârșită când mă gândesc la ‘’acasă’’, iar ochii mi se umplu cu dor, bucurie și nerăbdare.

pe data de noiembrie 21, 2017

Cel mai greu moment de până acum a fost să o duc pe mama la gară și să o văd cum pleacă din Cluj plângând că mă lasă aici. Atunci mi-am dat seama că mult dorita independență râvnită în liceu a sosit. Am făcut ce ar face aproape oricine, am plâns și apoi m-am panicat, exact în această ordine. Acolo, pe peronul gării, în timp ce un domn care mânca dintr-un hot dog se uita dubios la mine. Probabil i-am amintit de el când era ca mine, sau poate arătam eu că o fetiță plângăcioasă și era empatic.